Liviu Rebreanu este poate unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români, întrucât operele sale au devenit piatra de temelie pentru o bună parte din testările naționale. Acesta s-a născut pe 25 noiembrie 1885 în Târlișua și, în prezent, se odihnește în celebrul Cimitir Bellu din București, alături de alte mari personalități. Poate că sună puțin straniu să amintim un loc de veci, dar acest cimitir este precum un muzeu al sufletului, o oglindă a trecerii dinspre viață către veșnicie și merită vizitat, întrucât constituie o parte neștiută din inima capitalei.
Din păcate, mulți elevi îl privesc drept un coșmar, din pricina faptului că textele sale au un substrat amănunțit, ce necesită o bune înțelegere la nivel metaforic. Câți dintre noi nu am auzit de celebrul roman Ion sau de Pădurea Spânzuraților?
Fotografie cu scriitorul Liviu Rebreanu din arhiva Agerpres.
Într-adevăr, Liviu Rebreanu avea un stil deosebit în compoziția operelor sale, toate personajele au o umanitate aparte, aproape că devenin palpabile în momentul în care noi, cititorii, parcurgem cu atenție rândurile pe care le-a creat.
Așadar, acțiunea expusă de scriitor este condusă de persoane autentice, nefiind învăluite în frumusețea romantismului tipic literar, ci din contră, ale căror defecte au scop moralizator concret. Liviu Rebreanu a mărturisit că inspirația pentru romanul Ion a pornit chiar de la o scenă la care a fost martor cu proprii ochi, fiind pe plaiurile natale, fără să vrea, a observat un țăran care săruta pământul cu sete, o imagine neobișnuită în cele mai multe din cazuri, dar care l-a determinat pe scriitor să perceapă importanța solului în microuniversul țăranului român de odinioară. Ana este și ea o fată reală, de-a locului, ce a servit drept fundament creativ în construirea cunoscutului personaj. Pe de altă parte, după cum am menționat anterior, pământul este esențial în cadrul acestei opere, devenind precum un personaj care determină destinele celorlalți, iar această noțiune este menționată de 177 de ori pe parcursul cărții.
Pentru a vă reaminti sau înțelege mai bine universul artistic al lui Liviu Rebreanu, vă voi lăsa, mai jos, un fragment din romanul „Ion”:
„Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme. Se așeză pe răzor, înțepeni nicovala în pământ, potrivi tăișul coasei și apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii țintă la oțelul argintiu. Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o înmuie bine în apa din toc și apoi mângâie ascuțișul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, șterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delnița lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpițe care stăteau încremenite ici-colo, ca niște mormoloci speriați. ”
-Liviu Rebreanu, p. 48, Interbellum Scriptrium (2017)
Fotografia aleasă are drept scop să arate simplitatea naturii, o banală floare de câmp, dar care poate fi atât de vie și de complexă, exact cum Liviu Rebreanu a expus în operele sale autenticitatea spațiului rural tipic românesc.
