Astăzi, vom discuta despre maniera de a păstra amintirile prin intermediul scrisului, fie dacă aceste memorii sunt publicate oficial. De multe ori, ne gândim pentru cine ar putea fi relevant să citească amintirile cuiva, mai ales dacă acea persoană nu este cunoscută. Cu toate acestea, care este primul gând pe care îl avem când ne gândim la scriitorul Ion Creangă: „Amintiri din copilărie”. Cum de amintirile unui băiețel din satul tradițional romanesc mai aduc zâmbetele pe buzele copiilor și în ziua de astăzi?
Ei bine, amintirile sunt trăirea autentică, amintirile sunt mici, mari, minunate, dureroase sau chiar coșmaruri. Literatura romanizează viața sau o transformă chiar într-o imagine a fantasticului, amintirile rămân întipărite exact așa cum s-au petrecut. Amintirile nu prezintă doar o poveste, ci mărturia unui parcurs plin de sacrificii, pentru ca noi cei de astăzi să putem fi prezenți, să putem trăi, să putem să deschidem ochii zilnic și să avem o viață decentă.
Dacă bunicul bunicul meu nu ar fi format o comunitate în Târgul Jiu, poate că viața lui ar fi fost alta, poate că străbunicul meu nu s-ar fi născut niciodată și nici bunicul. Dacă bunicul nu ar fi muncit orele acelea în plus până seara, dacă bunica nu l-ar fi așteptat acasă zilnic cu masa pusă, poate că nici tatăl meu nu ar fi fost aici și nici eu. Amintirile cuiva sunt motivul pentru care noi trăim. Poate că avem rude atât de îndepărtate, de sute de ani, de mii de ani, pe care nu le-am putea regăsi niciodată într-un arbore genealogic, poate au fost oameni mari, poate au fost tâlhari, noi suntem un bagaj de amintiri a zeci de generații, a zeci de povești cu final fericit sau tragic, a mii de zâmbete și lacrimi scurse pe obraz.
Cu alte cuvinte, să ai șansa de a cunoaște amintirile cuiva, este cea mai de preț comoară, prin amintirile, părinților, bunicilor, ajungi să te cunoști pe tine, într-o manieră la care nici măcar nu te gândeai.
Vă mulțumesc pentru atenție!
