Anul acesta, am vizitat zona Oltului și în calea mea a apărut o carte subțire, cu un timpul semnificativ: „Iertarea” de Monah Pimen Vlad. A fost una dintre acele lecturi, pe care știi că trebuie să le citești.
Nu de puține ori, l-am regăsit pe Părintele Pimen Vlad în avalanșa de informații pe care o regăsim online. Între orele care trec privind videoclipuri în format scurt, iată că apare și un mesaj pozitiv, destinat îndeosebi tinerilor. Monahul abordează în principal teme recurente ale societății moderne precum: suferința, singurătatea, încrederea sau relațiile amoroase.
Așadar, văzând acest volum, mi-am pus întrebarea: „Ce este iertarea, oare mai există această în societatea modernă?”. Așa că m-am hotărât să descopăr acest lucru, cu ajutorul cuvintelor părintelui.
Întâmplarea prezentată în carte este una reală, petrecută în Grecia anilor 50, având în centru un tânăr plin de vise și speranțe, care s-a aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Acesta este acuzat pe nedrept că ar fi ucis un om, oamenii din sat îl batjocoresc, fata pe care o iubea nu îl crede, iar închisoarea îl așteaptă cu brațele deschise. Ajuns acolo, ce poate face, în afară să se roage? Dumnezeu devine singurul său prieten și unicul dispus să asculte adevărul. După ce ispășește sentința, ajuns în a doua parte a vieții, o ia de la capăt, încercând să se întoarcă în satul natal, de unde este din nou alungat. Singur, ocărât pe nedrept, își face rostul într-un loc nou, unde nimeni nu îi cunoaște numele. Întâmplarea face să își găsească ulterior și o nevastă și să își întemeieze o mică familie. Adevărul se află, criminalul este pe patul de moarte, iar Pentru alege să se roage pentru el cu familia lui și să îi ofere iertare. O viață de chin, din pricina unei minciuni, dar în care dreptatea își găsește întotdeauna locul.
Citind acest volum, poate primul gând ar fi că iertarea, precum dragostea, este necondiționată, dar în substrat putem întâlni o idee distinctă. De cât de multe ori noi, oamenii de zi cu zi, nu am fost vrednici de iertare, dar tot am pretins-o? Criminalul aflat pe patul de moarte, își dorea iertarea lui Petru, pentru a fi salvat din chinurile bolii care au venit asupra sa și a simțit remușcări abia când a văzut că a venit momentul să plătească pentru nedreptatea comisă. Cu alte cuvinte, poate una dintre problemele lumii de astăzi, este că indiferent de ceea ce facem, mereu ne așteptăm să fim iertați, când în realitate, atunci când greșești, trebuie să conștientizezi ce ai făcut. Poate că unul dintre cele mai rele lucruri de care este capabil un om, este să cauzeze suferință unui alt om. Chiar dacă, cel rănit ajunge să ierte sau nu, tu cel care ai rănit, nu trebuie să uiți niciodată lacrimile pe care le-ai pus pe chipul cuiva, greutățile pe care le-ai așezat pe spate sau avalanșa de gânduri pe care i-ai format-o în minte, fiindcă aceste greșeli, nu pot fi șterse, dar putem învăța ceva din ele cu timpul.
Prin urmare, poate că o concluzie a acestei istorisiri este că suntem toți păcătoși, judecând alți păcătoși, pentru păcatele pe care le comit ei, diferite de cele pe care le comitem noi. Poate din acest motiv, Petru a găsit în el puterea de a ierta, fiindcă nimeni nu este curat ca lacrima. Aș vrea să închei această analiză prin ideea că, în ziua de astăzi, am uitat cum este să plecăm capul în fața celui căruia i-am greșit, fiindcă suntem prea centrați pe noi înșine. Poate că răspunsul este să îl vedem pe cel din față, pentru a fi capabili să ne vedem proprile defecte. Doar așa putem învăța să fim alaturi de cei cărora le-am greșit cu adevărat și să le înțelegem suferința. Odată ce înțelegi suferința pe care chiar tu ai cauzat-o cuiva, atunci vei deveni cu adevărat om.
Vă mulțumesc pentru atenție!
