Astăzi, vom discuta despre o temă foarte interesantă, ci anume când este benefic să expunem o parte din viața noastră personală în cadrul literaturii și când ar fi mai frumos să păstrăm anumite aspecte doar pentru noi. Într-adevăr, de cele mai multe ori, viața de zi cu zi ajunge să fie compusă din aspecte mult mai interesante decât orice altă istorisire din rodul imaginației undui scriitor. O frunză, o adiere de vânt, o rază de lumină sau un chip brăzdat de vreme, toate acestea pot fi negreșit surse de inspirație.
Așadar, mă gândeam zilele acestea la Ion Creangă și la modul minunat în care a reușit să își surprindă copilăria, atât de captivant, încât să rămână relevant de-a lungul deceniilor. Ion Creangă ne-a prezentat toate obrăzniciile pe care le-a făcut în anii infantilității, fapt care în mod nesperat, a transformat literatura memorialistică în mai mult decât un simplu jurnal, ci într-o poveste de actualitate, ce nu încetează să nu surprindă. Multi autori contemporani au încercat să captivezi tinerii cu lucrări tip jurnal, dar acestea nu mai au farmecul trăirilor de altădată.
Cu alte cuvinte, să expui o poveste reală nu este un lucru ușor, întrucât necesită procese de auto reflexie profunde, iar persoanele care scriu, fiind individualități cu o adâncime sufletească considerabilă, fără să vrea sunt atinse de reacțiile publicului. Indiferent cât de mult ai încerca să rămâi detașat, lucrarea ta este precum un prunc în formare, ce ajunge la maturitate, în momentul în care a reușit să zboare către publicul potrivit.
Cred că viața în sine este formată din momente memorabile, ce nu trebuie schimbate pentru nimic în lume, fie că vorbim de o doză de adrenalină sau de încercare de a atinge un ideal. Vă pot spune că simplicitatea vieții este cea mai autentică materie primă pentru literatura, deci nu rămâne decât să fie descoperită de fiecare dintre noi, așa cum știm mai bine…
Vă mulțumesc pentru atenție!
