Absolut tot

M-am tot gândit la tot ceea ce ar fi trebuit să fac de- a lungul timpului, dar n-am făcut, la tot ceea ce ar fi trebuit să spun, dar n-am reușit. Cei mai mulți dintre noi trăiesc din ceea ce nu sunt, nu au fost și nu vor fi. Ne construim cumva o imagine ideală din milioane de de alte imagini, puse cap la cap haotic, împrumutate de la măștile altor oameni, care la randul lor și-au construit un personaj de expus în fața lumii. Cum te aștepți ca cineva să fie real în preajma ta, când chiar tu te ascunzi în spatele unei iluzii? Nu suntem perfecți, dar avem pretenția ca ceilalți să fie și judecăm suflete minunate, doar pentru că nu le putem înțelege. Îi umilim pe cei care sunt buni și îi omagiem pe cei falși, dar care sunt poleiți într-un ambalaj bun de vândut. Ar trebui să știți că oamenii nu sunt niciodată ceea ce par și poate azi nu dai doi bani pe o persoană, iar mâine vei realiza că în tot acest timp, de fapt tu nu valorai nimic judecându-l. Ne considerăm cei mai buni și îi dăm la o parte pe ceilalți din ignoranță. Ne tot repetăm în minte „eu aș fi făcut mai bine”, dragii mei, universul lui „aș” nu exista daca vrei mai bine „aș- ul” care ține tot de absolutul gândirii noastre, ar trebui să devină „fac”, sau în cel mai rău caz „am făcut”.

V-ați întrebat vreodată de ce suntem făcuți din teamă și incertitudine? De ce nu avem niciodată încredere în ceilalți și tindem să le facem rău doar ca să fim siguri că nu o vor face ei primii? De ce suntem atrași de rău și nu de bine? La asta poate exista o explicație totuși… Fiecare avem o voce, fiecare se crede un erou justițiar în sinea lui care vrea să spună ceva, să lase urme.

Poate ne este teamă tocmai din cauza celorlați … de faptul că ne va cădea masca și vom rămâne expuși în fața unei lumi plină de reflectoare. Orice frică prine viață pentru că noi îi dăm puterea să se materializeze, să ardă din gânduri … din vorbe. De-a lungul timpului, absolut toate temerile mele s-au adeverit și poate că acum de aceea nu îmi mai este teamă… Mereu am simțit-o ca o persoană care mă urmărea, îmi fura vorbele, amintirile, prietenii… Acum sunt aici, cu ce mi- a rămas, gândurile. Mi-ai luat tot, dar n-ai putut să îmi iei gândurile, iar în acest moment ele curg în lacrimi de cuvinte, le adun și pictez cu ele spațiul gol din mine. Încearcă să mă dobori acum, căci e prea târziu pentru tine.