Săptămâna aceasta, am sărbătorit 174 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu (1850-1889), supranumit „Luceafărul” literaturii române. În prezent, există numeroase informații și izvoare care îl amintesc pe poet cu măiestrie, iar din acest motiv, nu voi încerca să fac o reconstituire propriu-zisă a vieții sale, ci mai degrabă, să vă reamintesc cât de frumoase sunt operele sale și cum acestea ne-au sculptat imaginea termenului „cultură”. Nimic din ceea ce considerăm valoros, în prezent, nu ar mai fi la fel fără contribuția sa intelectuală în cunoașterea colectivă. Oameni atât de înzestrați, precum a fost scriitorul, sunt foarte rari, cu atât mai mult în aceste vremuri care promovează superficialitatea și lucrurile materiale și chiar dacă ar mai fi, demersul acestei lumi nu îți mai permite să stai cu tine și să visezi, timpul și spațiul au fost cotropite de materiale virtuale, fiecare primește ce caută în câteva clipe și nu mai există dorința arzătoare de a crea ceva autentic.
Poate că mulți dintre noi nu cunoaștem faptul că „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de către World Records Academy drept cel mai lung poem de dragoste din lume. De mai bine de un secol, nimeni nu a întrecut cele 98 de strofe pe care Mihai Eminescu le-a compus.
Ei bine, opera sa este un exemplu concret care ne arată cât de mult s-au schimbat vremurile. Oamenii contemporani se confruntă adeseori cu fenomenul lipsei timpului și de multe ori, nu mai au timp nici măcar pentru cei dragi care sunt atât de importanți în viețile noastre. Chiar și dragostea, în forma ei cea mai pură, a devenit o raritate, câți oameni ar mai încerca să compună un astfel de poem pentru persoana iubită? Răspunsul pentru această întrebare ar putea fi regăsit chiar în esența cuvântului „luceafăr”.
Ce este un „luceafăr”?
În literatura populară, luceafărul este termenul folosit pentru a desemna cea mai strălucitoarea stea de pe cerul nopții. Totodată, acest cuvânt simbol al literaturii române mai are o însemnătate de ordin astral, planeta Venus, ce poate fi observată cu ochiul liber să reflectă razele soarelui datorită acidului sulfuric din care sunt compuși norii care o înconjoară. Așadar, poemul lui Mihai Eminescu are o semnificație chiar mai profundă decât percep noi. În centrul evenimentelor se regăsește o dragoste imposibilă între un element astral, Luceafărul și o ființă umană, condiționată de existența sa materială. În popor, Luceafărul constituie, totodată, imaginea băiatului ideal, pe care fetele tineri îl visează de-a lungul nopții, doar că de această dată el este materializat, nu mai este doar un concept. Nu vă voi dezvălui mai multe detalii, întrucât sper că v-am făcut curioși și mi-aș dori să vă oferiți câteva clipe pentru a citi acest poem unic.
Pot doar să vă spun că, Mihai Eminescu surprinde aici noțiunea de dragostea adevărată, marea dragoste care vine doar o singură dată în viața unui om și într-adevăr, pare desprinsă din spațiul elementelor cosmice.
Pădurea de argint.
Codrii de aramă.
Floare albastră.
Toate acestea sunt componente ale naturii care induc starea de visare. Poetul îndemna întotdeauna oamenii să se întoarcă către natură, căci locul unde se pot simți cei mai inspirați este acolo unde pot audia șuieratul vântului și glasul codrilor… un moment de meditație.
În încheiere, vreau să vă las câteva versuri, care sper să vă inspire.
„Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
…”
-Mihai Eminescu, Luceafărul
Lectură plăcută!
