De la Bacovia la Eminescu, Jane Austen sau Hemingway, toți scriitorii vechi sau noi își expun sensibilitatea printre rândurile pe care le scriu, iar majoritatea dintre ei s-au confruntat cu diferite suferințe. De ce se întâmplă acest lucru? Ei bine, există cazuri în care oamenii nu au pe nimeni cărora să le împărtășească trăirile lor, dar și cazuri în care ar avea cui să spună, dar simt că persoanele respective nu ar înțelege. Cu alte cuvinte, se înclină către scris și creează o întreagă poveste din propriile trăiri. Ne aducem aminte că Liviu Rebreanu a descris în romanul „Ion” cu personajul eponim săruta cu foc țărâna care îi era atât de dragă, un episod ce a părut bizar pentru majoritatea cititorilor. Nu mulți știu faptul că scriitorul a văzut un om făcând acest lucru în viața reală.
Scriitorii nu trăiesc într-o lume imaginară a sensibilității, ci transpun viața reală în cuvinte, ce au auzit, ce au văzut sau au simțit. În zilele noastre, a fi un om sensibil este văzut de mulți drept o slăbiciune, iar de alții un dar, dar ca în toate lucrurile trebuie să existe un echilibru, un balans. Care ar fi diferența dintre noi și o stână de piatră dacă nu am avea suflet? Lucrurile cele mai teribile în lumea aceasta sunt făcute de persoane care nu mai au suflet. Cu alte cuvinte scrisul, nu este o slăbiciune, sa fii bun nu este o slăbiciune, ci o raritate.
Prin urmare, scrisul este eliberator, scrisul nu te judecă, doar te ascultă și este o metodă de regăsire a sinelui.
Vă mulțumesc pentru atenție!
